Atașamentul: sursa unei vieți trăite în suferință și non-sens

Salutări, salutări!

După câteva luni de pauză îți scriu din nou aici, pe Viața ca un Joc, proiectul inimii mele.

Tocmai ce am terminat o conversație cu mama mea în care am întrebat-o câteva lucruri despre copilăria mea, cum mă creștea, ce îmi oferea și ce vreau eu să vindec acum la mine.

Totul a pornit de la relațiile mele cu femeile.

Eu n-am avut multe relații până acum pentru că așa a fost să fie.

Am avut puține relații sexuale cu femei, au fost câteva și fiecare relație mi-a adus revelații și lecții destul de profunde pe care am încercat să le integrez și să le învăț.

Cea mai lungă relație a mea a fost de 1 an și vreo 3 luni și în rest am avut numai relații de 1 lună.

În special în fosta mea relație am suferit și am fost frustrat destul de des.

Țin minte că la un moment dat plângeam ca un copil mic în plină stradă lângă o stație de autobuz și lumea se uita la mine nedumerită. Mnah, când vezi un băiat la 1.88, chipurile arătos și alea alea, te gândești oare de ce viața lui nu e perfectă…

Apoi, după ce-am ieșit din acea relație au mai urmat multe frustrări.

Ei bine, de ceva timp încoace a cam început să mi se umple paharul cu frustrările și suferința.

După ce aproape mi-am stricat o prietenie superbă și după multe suferințe și frustrări ocazionale, am zis că e cazul să fac ceva. Lucrurile nu erau în regulă.

Asta nu e viață, om bun! Asta nu e viață!

De ce sufeream și eram atât de frustrat cu femeile?!

Pentru că mereu intram într-o relație cu o femeie având buzunarele pline de așteptări și îmi cream mai apoi atașamente dacă vedeam că am unde să-mi bag ghearele…

După multe curățări interioare, plânsete, meditații, tehnici de spiritualitate, ajutoare primite de la prieteni buni, am început să mă apropii, cred eu, destul de tare, de rădăcina problemei care mă sabota mereu.

După multe întrebări pe care mi le-am adresat singur ca la terapie, chipurile am început să mă iluminez și să aduc lumină mai adânc în această problemă.

Și problema care mi-a sabotat mereu relațiile de cuplu în special, dar și încercarea mea de a fi independent din toate punctele de vedere era că:

Eu o căutam pe mămica mea în fiecare femeie cu care intram în relație.

Da, subconștientul meu rula nonstop misiunea de a o găsi pe mama.

Nu mă înțelege greșit, mama e încă în viață și aproape de mine.

Dar ce vreau să zic este că din cauza faptului că atunci când eram mic nu am primit iubire și afecțiune reală din partea mamei și nu numai, eu am ajuns un cerșetor subtil de atenție, afecțiune și iubire de la orice femeie.

Și în același timp, când eram într-o relație de cuplu aveam pretenții (mai mult teoretice) de partener elevat, superior, independent, cu dezvoltarea personală la el, cu principiile și conceptele înalte la el…

Și aceste două părți se contraziceau constant în mine:

Prima parte din mine, cea veche și adânc înrădăcinată în copilăria mea, mă constrângea mereu să găsesc căi subtile de a primi sau de a lua cu forța afecțiune și iubire.

Și a doua parte, cea mai nouă, cu rădăcini foarte slabe, voia să fiu independent, liber, să iubesc necondiționat, să ofer libertate, și toate alea Zen.

Și îți dai seama ce ruptură era în interiorul meu și că nu înțelegeam ce se întâmplă.

Prima parte, cea cu rădăcini adânci în copilăria mea care cerea constant afecțiune și iubire de la ceilalți, domina situația mereu, pe termen lung cel puțin.

Pentru că prima parte se află în subconștient. Iar dacă subconștientul tău are instalate niște programe despre cum trebuie să trăiești, te va constrânge la nesfârșit să trăiești precum acele programe, indiferent de încercările tale conștiente de a schimba situația.

Deci poți să citești mii de cărți, să frecventezi sute de cursuri sau să înaintezi în vârstă 50 de ani. Programele din subconștientul tău îți conduc viața.

Asta până în momentul în care conectezi punctele din viața ta, le observi și le schimbi cu alte programe care chiar îți folosesc și sunt adaptate la realitatea reală.

În subconștientul meu rula faptul că eu trebuie să primesc iubire și afecțiune de la mama sau de la altă femeie, oricare femeie.

Și îți dai seama frate că nu merge așa. Realitatea stă în felul următor:

Fiecare femeie sau bărbat are o viață proprie și nu e dator să-ți îndeplinească ție absolut nici o nevoie.

Și realitatea mai e că și eu, și tu, avem iubire din plin în inima noastră pentru noi înșine. Îți zic pentru că am experimentat de câteva ori cum e să n-am nevoie de absolut nimic din exterior, să fiu perfect împlinit și în același timp să mă iubesc pe mine și pe ceilalți (chiar și pe oamenii față de care aveam resentimente mari în trecut).

Aia e o stare foarte rară pentru majoritatea oamenilor. E o poveste pentru cei mai mulți.

Iubirea de sine, iubirea necondiționată este doar o teorie pentru cei mai mulți.

Acesta este adevărul!

Dar de ce asta?

Păi, dragul meu, crezi că în comunism, la țară cu oile sau mai știu eu în ce vremuri sau în ce locuri, te învăța cineva cum să scoți din tine la suprafața stare de iubire necondiționată pentru tine și pentru ceilalți?!

Nu, în nici un caz.

Iubirea necondiționată este un nectar al zeilor.

Și când zic zei, mă refer la oamenii care au tăria și curajul să sape adânc în ei înșiși și să stea față în față, nemișcați, cu suferințele și goliciunile pe care le simt.

Dar crezi tu că părinții noștri au avut parte de un sistem, de-o educație care să-i învețe așa ceva? Nici pe aproape.

Programele societății și timpurilor în care am trăit sunt următoarele:

  • Fie-ți frică, atașează-te și ține cu dinții de tot ce poți, în special oameni
  • Caută siguranța, siguranța să fie țelul vieții tale în orice ai face

Și acum te întrebi de ce suferim noi oamenii și de ce dezvoltarea personală autentică e dureroasă?

Viața, dezvoltarea personală, în sine, nu sunt dureroase.

Dar contrazicerea dintre programele care au fost implantate în noi din neam în neam și viața reală, creează scânteia suferinței.

Vezi tu, viața reală este în felul următor, și nu afirm că știu viața în totalitate, și niciodată nu o voi ști în totalitate, dar se pot observa niște tipare la ea:

  • Lucrurile și oamenii vin și pleacă, nonstop, întotdeauna. Nici un lucru și nici un om nu vor râmâne lângă tine permanent.
  • Fiecare lucru și ființă are o libertate a sa proprie
  • Fiecare om stă cu curul pe o comoară plină cu o iubire imensă care vine din dotare, dar totuși cei mai mulți oameni au fost educați să fie cerșetori de iubire și afecțiune de la alții, printre care și eu. Deci chiar acum stai cu curul pe o comoară cu iubire nesfârșită, și totuși s-ar putea ca tu să o cerșești din exterior.
  • Iubirea adevărată nu are o țintă specifică și nu este limitată. Dacă zici că-ți iubești doar partenerul de cuplu, dar pe tatăl tău nu-l suporți sau pe anumiți oameni din viața ta nu-i suporți, atunci aia nu e iubire, aia se cheamă schimb comercial sau iubire de mâna a doua, falsă. Adică favorizezi doar anumite persoane din viața ta și le oferi cu porția câte ceva din ce ai tu, doar pentru că știi că la rândul tău poți obține ceva la schimb.
  • Iubirea autentică și necondiționată nu are un emițător cu preferințe și nu are o țintă specifică. Nu iubește doar anumiți oameni care merită sau doar anumite lucruri.

Iubirea autentică e exact ca Soarele de pe cer: radiază nonstop, pentru toată lumea, indiferent de ce prostii mai fac unii pe Pământ.

Ține minte, aceasta este definiția iubirii autentice: Este exact care Soarele care oferă căldură tuturor, fără condiții și preferințe.

Tot ce-ți scriu aici e experimentat pe viu de mine și este într-adevăr un nectar al zeilor și o poveste pentru mulți oameni.

Dar nu este ceva de neatins sau ceva ce noi să nu merităm.

Și eu, și tu, merităm din plin în orice moment, iubirea necondiționată.

Problema e că am fost învățați s-o căutăm și s-o cerșim din exterior!!

Oh, my God! Ce eroare!

Stai cu rezervorul plin și cauți nonstop să sugi din rezervoarele altora, care și alea sunt limitate!

Nu se poate! Cum am fost crescuți în eroarea asta?!

Asta nu e o viață chiar demnă de o ființă umană, spune idealismul din mine.

Dar stai, nu te revolta brusc. E timpul să găsim soluții, nu să aruncăm vina pe cei ce ne-au educat.

Pentru că în acest puzzle, nimeni nu poate fi învinovățit. Pur și simplu acesta este mersul lucrurilor și evoluția omenirii.

Acum revenind la problema mea cu programul din subconștient care mă îndemna nonstop să o caut pe mama în celelalte femei și să cerșesc în mod subtil sau nu, afecțiune și iubire.

Ei bine, ca să vezi, acest program mi-a sabotat nu numai relațiile, dar și incercarea mea de a fi independent financiar și emoțional.

După mult timp mi-am dat seama că eu, inconștient, în ciuda încercărilor mele conștiente de a deveni independent financiar, de a mă muta singur, de a mă dezlipi de familie, făceam cum făceam și ajungeam tot alături de mama și familia mea.

Subconștientul meu știa un lucru pe care îl rula nonstop:

Trebuie să fiu legat cumva de mama, de familia mea, de locuința familiei, pentru că acolo e locul în care pot primi afecțiunea și iubirea!

Și ghici ce?!

Mergeam prin viață cu un elastic mereu agățat de spatele meu!

Și ce făceam eu?

Citeam cărți, practicam niște tehnici de spiritualitate, niște meditație, îmi integram niște adevăruri teoretice sau unele practice și apoi încercam să decolez la la sol, a.k.a să devin independent financiar, să am o relație de cuplu în care și eu, și ea, să fim liberi, fără constrângeri, fiecare independent, fiecare cu rezervorul lui!

Și în ciudat eforturilor mele de dezvoltare personală, în ciuda faptului că reușeam să mă desprind câțiva metri de sol, acel elastic din subconștientul meu mă trăgea mereu înapoi la sol.

Și am avut multe astfel de decolări eșuate, crezând că problema este că nu încerc destul sau că nu m-am dezvoltat destul.

De fapt, problema era că nu am avut curaj până acum să intru în peștera întunecată a trecutului meu și să stau față în față cu fantomele mele care erau suferința interioară și acea senzație de gol în piept, o senzație de dor.

Și când zic să am curaj să stau față în față cu acestea, mă refer că atunci când plang și simt în piept sau în burtă un sentiment puternic de abandon, dor, gol și suferință, să stau prezent în corpul meu și să simt pe deplin acele stări, fără să încerc să fug cu ajutorul gândurilor, în trecut sau în viitor.

Și tocmai ți-am dat soluția care pentru mine tocmai a funcționat după ani de zile.

Viața este foarte simplă, iar noi am putea să evoluăm muuuult mai repede dacă nu am fi fost învățați să fugim de suferință și de trăirile noastre interioare pe care le judecăm ca fiind dureroase și neplăcute!

Și prietene, nu trebuie să fii psihoterapeut sau psiholog ca să poți face asta!

Îți trebuie doar ceva meditație ca să poți să-ți contemplezi și să-ți observi aceste trăiri și momentul în care ele apar și mult curaj și bărbăție ca să rămâi prezent în corp, fără să te gândești la nimic ci doar să trăiești acele sentimente atât de dureroase și înfricosătoare.

Când plânsul și sentimentul de suferință apare, mobilizează-te imediat și pune-ți atenția pe zona din corpul tău în care simți acel sentiment dureros și stai acolo cu atenția!

Trebuie să fii soldat, trebuie să ai curaj!! Și vei descoperi că nu era de fapt nimic de care să te temi, erau doar impresii și programe false!

Dar la început, înainte să pășești în lumea în care vezi că acel sentiment de suferință a pornit de la o farsă, de la o educație greșită, trebuie să fii soldat curajos!

Fratele meu, dezvoltare personală autentică este foarte simplă și foarte la îndemâna ta!

O mare oportunitate de a evolua se află în fiecare suferință pe care o ai! Îți spun din “cicatricele” de pe pielea mea!

Dar cei mai mulți oameni ocolesc adevărul simplu și au impresia că se pot evita pe ei înșiși, încercând chipurile să se dezvolte mai mult intelectual și prin foială hai-hui prin niște evenimente și relații din care refuză să învețe ceva.

Și nu judec, doar fac o observație asupra majorității oamenilor cu scopul de a te face să înțelegi că dacă toată lumea face un lucru, nu înseamnă că acel lucru este adevărat, benefici și util pentru tine.

De cele mai multe ori, ceea ce fac majoritatea oamenilor este dăunător și fals.

Așa că de vrei să trăiești la adevăratul tău potențial, te invit să stai dezbrăcat, față în față cu suferințele și fantomele tale interioare!

Calea evoluției tale este spre interiorul tău și nu spre exterior.

Marii înțelepti ai istoriei au știut dintotdeauna acest simplu adevăr și au încercat să-l ofere prin învățături, discipoli și scripturi.

Și totuși acest adevăr extrem de simplu este atât de evitat.

Pentru simplu fapt că am fost învățați din neam în neam să fugim cu toată viteza și cu toate mijloacele de suferință și durere. Și am fost educați să le judecăm aspru.

Judecând, astfel, o parte din ceea ce suntem și renegând acea parte.

Te invit la evoluție autentică, te invit la reîntregire.

Dumnezeu să te binecuvânteze, eu sunt mereu aici pe Viața ca un Joc, gata să te sprijin prin propria mea experiență!

Scrie-mi un comentariu, știu că ai multe de spus!

Pe curând!