De ce avem nevoie de oameni stupizi de simpli ca de aer

Am venit acum de la supermarket. Mă duceam cu coșul la casă, iar doamna casieră mânca ceva și se grăbea să termine.

Eu o salut:

  • Săru’ mâna!

Și încep să-mi pun produsele pe bandă. După câteva secunde în care doamna se fâstâcește ca să termine de mâncat, mă salută și ea.

Începe să-mi scaneze produsele și deodată izbucnește:

  • Nu poate omul să stea cu mâncarea în coastă și să nu guste puțin!

În primele secunde am crezut că se plânge de ceva, dar apoi imediat mi-am dat seama că se scuza pentru că mânca în fața mea, ca și client.

Îmi spune:

  • Îmi cer scuze, știu că nu se mănâncă în fața clienților.

Îi răspund:

  • Doamnă, suntem oameni. Eu nu vă văd ca vânzătoare, iar pe mine ca și client. Cu toții avem o inimă.

Ea îmi răspunde:

  • Da, așa e, doar că nu toți percep asta.

O aprob că așa este, îmi iau restul și o salut de plecare.

Când am uitat să mai fim oameni simpli, pur și simplu oameni?

Acum nu mai vorbim de la inimă la inimă, vorbim de la angajator la angajat, de la programator la client, de la vânzător la client, de la părinți la fiu. Interacționăm prin roluri de carton care nu vor avea nici o valoare atunci când vom muri și nici n-au avut niciodată.

Trecem prin viață și până la 30-40 de ani deja suntem plini de titluri și de roluri:

  • facem câte două făcultățiuri
  • luăm diplome
  • primim posturi și titluri care mai de care în firme
  • ne luptăm pentru carieră, ne luptăm să facem bani
  • ne chinuim să fim pe placul societății la haine, carieră, bani, imagine, exprimare, etc.
  • trecem prin tot felul de evenimente și traume care ne marchează

Toate astea ne scriu. Ne pătează inocența. Ne smuncesc ca o tornadă din inocența noastră primordială cu care ne-am născut.

Vorbesc cu mulți tineri care abia încep facultatea sau au terminat-o și deja ei nu mai știu să fie oameni simpli și normali.

Deja ei se identifică cu un master la facultate, o carieră, un job, o sumă de bani, imaginea pe social media, un set de îngrijorări despre ce-o să facă pe viitor, o familie, etc.

(Ah, apropo de familie, unii tineri se apucă să-și întemeieze o familie când literalmente habar nu au ce-i cu ei. Totuși ei cred că e ok ca dacă nu ai habar de tine să-ți faci o familie și să ai habar de încă 3 oameni pe lângă tine, eventual.)

Am devenit prea complecși, prea plini de conținuturi care mai de care mai diverse, de îngrijorări, de planuri, de strategii…

Noi nici nu mai intrăm în contact direct cu realitatea din fața noastră în acest moment. În orice moment din zi ne gândim la orice altceva în loc să ne luăm răgazul să simțim ce se întâmplă în noi în acest moment.

Nu mai avem răgaz, nu mai știm să fim domoli, să ne mișcăm cu grație, să facem din mersul nostru pe stradă un șotron. Nu mai fredonăm un cântec în public, nu mai fluierăm o melodie în public.

Ce s-a întâmplat?

Nu mai știm să ne jucăm, să muncim cu pasiunea unui copil obsedat de jucăria lui.

Când eram mic, aveam o pungă albastră simplă și plină cu tot felul de jucării și piese de jucării.

Zilnic mă puneam în fund pe mijlocul covorului, luam punga cu jucării și așteptam să-mi vină inspirația ca să văd ce mai inventez astăzi.

Inventam tot felul de jucării, schimbam motorașele la mașinuțe, am făcut avioane din creioane, cu elice care se învârtea la baterie cu fir atunci când îl ridicam de la sol.

Făceam elicoptere din carton, făceam case în care îmi băgam mașinuțele.

Eram eu cu invențiile mele.

Asta fac și acum, cu aceeași pasiune obsesivă și inocentă, doar că mi s-au schimbat jucăriile puțin. Acum construiesc site-uri și programe de dezvoltare personală în proiectul viatacaunjoc.ro. Pentru viatacaunjoc.ro am o pasiune atât de mare încât literalmente mă scol de pe scaun și încep și strig alergând prin casă, singur de nebun.

Eu am prețuit extrem de mult inocența, libertatea, ordinea, simplitatea și rădăcinile lucrurilor. Încă le prețuiesc.

În acest sens am avut grijă să nu mă las pătat de societate:

  • după 3 luni am renunțat la facultate pentru totdeauna
  • nu m-am angajat niciodată
  • nu am făcut ce mi-au spus părinții și le-am ținut contră
  • am făcut tot felul de experimente sociale trăznite și ciudate pe care îți garantez că le vezi pe stradă o dată la câțiva ani.

Da, când am simțit să plâng în hohote pe stradă, mi-a spus și mie mintea că bărbații nu plâng și că pe stradă nu se plânge. Dar am plâns oricum, și am privit oamenii în ochi în timp ce plângeam.

Am simțit că e mult mai important și substanțial să dau curs unei trăiri umane decât să dau curs unei limite mentale.

Și am plâns, m-am exprimat, oamenii în jur erau puțin șocați. Mai ales că eu sunt înalt și atletic. Arătam bine, nu arătam a genul de om năcăjât care era îndreptățit să plângă. Și știi ce? pun pariu că am trezit în oameni acel sentiment care le spune: “ah, dar vreau și eu să mă exprim, am și eu dureri, am și eu doruri…” Le amintesc de ei. Asta înseamnă risc și vulnerabilitate, dar m-a scăpat de o porție bună de moloz superficial care stătea pe mine oprindu-mi strălucirea.

M-am uitat aseară la un film bun, cu tineri, și o fată îi spunea unui bun prieten de-al ei:

  • Ești prost, mie îmi place de tine de ani de zile, asta tot încercam să-ți spun, iar tu încerci să mă combini cu altul…

Ceva de genu’ a fost replica.

La care eu în gândul meu: whaaaat?! ai încercat metoda aia metafizică și demonstrată științific că funcționează: să-i spui direct că îți place de el într-o singură propoziție?

Sau alaltăieri eram pe la Palas prin Iași și din întâmplare mă văd cu o amică.

O salut, o scanez, și după 3 secunde, cu vocea cu care spui ce bun este acest tort de ciocolată, îi spun:

  • Uau, ce frumoasă ești!

Spontan, fără să gândesc, fără nici o motivație.
Felul în care arăta pur și simplu parcă a tras cu o funie din mine această remarcă, compliment.

La care ea, puțin stupefiată:

  • Mulțumesc, dar tu arunci așa cu vorbe deobicei?

I-am răspuns că așa sunt eu. Dar după ce ne-am despărțit mi-a părut rău că n-am întrebat-o:

  • Dar ce, trebuie să fac cerere la minister ca să-ți spun că ești frumoasă atât de repede?

Suntem prea complecși, nu mai știm să comunicăm direct și simplu. Avem măști, filtre, straturi, filme și fantezii.

Trebuie să compunem un roman întreg de introduceri și îngrijorări mentale ca să-i spunem cuiva un lucru atât de simplu precum: ești frumoasă sau îmi place de tine.

I mean, come on!

Am fost acum 3 luni într-un grup de tineri la vreo 23-25 ani care voiau să facă niște inițiative locale pentru societate. Nu ne cunoșteam, eram nou în grup. A trebuit să lucrăm pe echipe și apoi să ne prezentăm ideile de pe foaie.

Am ascultat cum vorbea fiecare. Frate, îți spun, deși erau unii care au crescut la țară (și eu am crescut la țară), toți foloseau un limbaj academic aproape indescifrabil. La 20 de ani copiii ăia nu mai știau să vorbească simplu. “La țară” a devenit “mediul rural”. După felul meu de a fi stupid de simplu, mediul rural este un mediu în care rulezi ceva. Dar dacă-mi spui “la țară”, te înțeleg. E locația aia unde locuiește bunica cu găinile. Mișto!

Am uitat de rădăcinile noastre.

Nu ne mai punem întrebări esențiale:

  • De unde vin?
  • De ce m-am născut?
  • Ce era pe pământ înainte să apară omul?
  • Ce era înainte de univers?
  • De ce a fost creat universul și cine l-a creat? și unde se află cel care l-a creat?
  • Cum funcționez eu ca mecanism mental-emoțional-fizic-energetic?
  • Ce este esențial în viața mea?
  • Cum eram când eram mic și de ce sunt așa cum sunt acum? Ce s-a schimbat?

De ce nu mai punem aceste întrebări?

Ne naștem în lumea asta fără să avem habar cum funcționează corpurile noastre.

Ne naștem fără să avem habar ce sunt emoțiile concret și de ce apar.

Nu mai știm cine este Dumnezeu, nu avem o relație personală cu el. Credem orbește în niște scripturi ori suntem atei declarați sau nu dăm importanță și mergem prin viață dormind în ignoranță fără să ne mai obosim să cercetăm.

Ca să conducem mașina mergem la școala de condus auto. Dar ca să ne conducem corpurile, mintea și emoțiile, acest mecanism atât de complex, ne ducem la școala de…geografie și istorie.

Considerăm că e important să știm cum se conduce mașina ca să nu facem accidente în trafic, dar nici nu ne punem întrebarea dacă nu cumva ar trebui să învățăm și să ne luam un permis și pentru conducerea corpului nostru cu tot ce conține el.

Luam lucrurile de-a gata, ne uităm în jur și facem ce fac și alții: merg prin viață dormind.

Tinerii fac 16-18 ani și se grăbesc să ia rapid carnetul de conducere. Carnetul este ca un idol pentru fiecare tânăr din noua generație. Nici nu le trece prin cap să învețe cum se conduce corpul lor, de ce s-a născut…

Apoi se întreabă de ce sunt nefericiți și pierduți, mai târziu în viață…

Dar hei, măcar ești la volan!

Mie îmi place să fiu atât de direct și transparent cu oamenii încât de multe ori le tai filmul sau îi șochez.

În timp ce ei caută prin dosarele complexe ale minții lor despre ce să-mi spună în continuare, eu le zic direct:

  • Vezi că ți se mișcă sfârcul.

(Cred că vrea să evadeze pe sub tricou). Și bang, l-am adus pe om la realitate, i-am tăiat filmul mental de fantezii.

Noi ne naștem, dar nu ne punem o bază de cunoaștere de sine, nu ne construim o fundație solidă, puternică. Să știm cine suntem, din ce suntem făcuți, de unde venim și unde ne ducem și ce rost are să respirăm.

Și deși nu avem o fundație, mergem în viață și lăsăm evenimentele să ne astupe, să ne păteze, lăsăm joburile, cariera, universitățile, îngrijorările, preocupările puerile să se așeze în interiorul nostru și în spațiul nostru mental-emoțional cu ușurința cu care o pisică se așează în lada cu nisip.

Apoi ne întrebăm de ce ne surpăm atât de ușor, de ce suntem nefericiți și confuzi, nu știm încotro vrem să ne îndreptăm, nu mai găsim pasiunea, nu mai găsim sensul, facem lucruri fără sens și fără logică.

Simplu, pentru că înainte de a construi o fundație pentru casa ta, te-ai apucat să torni pereții, să construiești camerele și să pui acoperișul.

Casa este viața ta. Pereții și acoperișul sunt evenimentele și joburile din viață.

Ce este de făcut după ce te-ai pierdut în acest ocean de complexitate?

Găsește pe cineva de încredere care are o fundație construită și ține-l de mână, dă-i voie să te scoată din amalgamul de evenimente ale vieții din care nu înțelegi nimic pentru că nu te fac fericit.

Găsește o carte, un om, un film, un site ca viatacaunjoc.ro și ușor-ușor scoate capul la suprafață și respiră din nou în inocență și simplitate.

Regăsește-ți răgazul, respirația, inocența, sensul, simplitatea de simți cum pășești pe stradă, dragul de a comunica direct și simplu, căci avem o viață atât de scurtă…

Eu aici pe viatacaunjoc.ro asta te ajut să faci.

Până data viitoare, pace! 🙂

Etichete: , , , , , , , ,