Nu avem nevoie de mai multă gândire pozitivă ci de mai multă acceptare

Acum 3 ore m-am enervat destul de tare pe chat cu o fostă prietenă pe care o cunosc de aproape 3 ani și am scos “ce-i mai drăguț din mine” dându-i câteva tunuri dure.

Bineînțeles că energia îmi era agitată în corp și la final chiar aveam un deranj la stomac, un fel de moleșeală care se ducea și spre cap.

Mi-am pus o muzică bună care să mă mai linișteașcă oleacă și să-mi schimbe oleacă vibe-ul.

Apoi m-am dus în pădure unde am stat vreo 2 ore aproape întins pe pământ, bucurându-mă de temperatura perfectă, de Soare și de vântul lin.

Ca deobicei, când mă duc în pădure, între copaci, încep să-mi echilibrez energiile agitate și să mă relaxez.

Și după “niște mișcări interioare” pe care le-am făcut cu atenția, deodată am simțit un sentiment de mare ușurință și curgere, aproape de bucurie chiar. Am început să fiu în momentul prezent și să nu mă mai gândesc la cearta de pe chat care dura de luni de zile…

Și am început ca deobicei să-mi țin singur un discurs despre o mare conștientizare pe care am făcut-o.

Și aceea că noi oamenii nu avem nevoie de mai multă lumină în viața noastră, ci de mai multă acceptare asupra întunericului.

Nu avem nevoie de mai multă pozitivitate, ci să acceptăm mai ușor negativitatea care apare în noi.

Ai observat că în ziua de astăzi avem tone de unelte și soluții despre cum să aducem mai multă lumină în viața noastră și totuși încă suntem foarte stresați și nefericiți?

Avem: cărți excelente, muzică de vindecare, 1.000 de feluri de terapii, natură, uleiuri esențiale, citate motivaționale pe Facebook, sfaturi pozitive din toate părțile despre cum să ai o viață mai bună, etc. etc. Și totuși nu pare să funcționeze prea bine.

De ce oare?

Îți spun eu. Pentru că avem talentul ăsta de a ne auto-critica, învinovăți și de a ne ține morală.

Eu m-am enervat tare astăzi și am scos niște energii meschine, dure și critice din mine la adresa tipei cu care vorbeam. Și apoi încercam să mă justific în capul meu pentru că m-am enervat. Continuam să o atac pe ea ca să-mi ascund rana și faptul că nu puteam să-mi accept faptul că m-am enervat și i-am spus toate lucrurile alea dure și critice.

Continuam să o atac ca să mă ascund și să justific faptul că am scos ce era “mai rău din mine”.

Iar când m-am dus în pădure, mi-am observat neacceptarea din mine asupra faptului că m-am certat cu ea și am scos niște energii dure din mine.

În momentul acela mi-am acceptat starea și în câteva secunde eram liber. Mă simțeam voios, ușor, curgător, relaxat, la pace.

Și atunci, uitându-mă contemplator la copaci, mi-a venit intuitiv discursul:

— Dar copacii nu se învinovățesc pentru că nu au întotdeauna frunze! Copacii nu se învinovățesc și nu opun rezistență la faptul că nu dau întotdeauna fructe! Ei sunt în acceptare din naștere: o frunză crește, alta cade și tot așa. Ei nu opun rezistență și nu încearcă să ascundă faptul că iarna rămân fără frunze (a se înțelege în planul uman că ne enervăm și scoatem ce-i mai rău din nou, a.k.a rămânem fără frunze).

— Cerul nu se simte vinovat pentru că uneori plouă torențial și inundă oamenii sau aruncă o furtună care smulge copaci! Și ce vină au copacii săracii? Dar copacii nu judecă cerul, totul e în acceptare între cele două tabere. Iar uneori cerul plouă cu gheață de-aia cât mingea de golf care sparge chestii aici pe pământ! Și nu se simte vinovat! Haha, probabil dacă cerul s-ar simți vinovat pentru că a plouat cu gheață, ar da câteva luni de caniculă ca să compenseze și ar omorî toate plantele. Doar o glumă.

— Iarna nu se critică și nu se învinovățește pentru că ne ia roadele din copaci și ne face să tremurăm de frig și ne dă polei și zăpadă care ne creează mari bătăi de cap. Vremea vine, vremea trece. În natură nu e nici o problemă, nu e un conflict între plante și vreme: vezi domle că de ce m-ai ofilit.

Doar noi oamenii, deși rareori o recunoaștem, ne învinovățim și ne criticăm foarte foarte aspru în special când iese din noi ce-i mai “rău”. Te-ai enervat, ai dat o vorbă grea, începe învinovățirea, justificarea și auto-pedepsirea: vai, cum am putut face asta.

Și culmea, tocmai asta ține blocată în noi energia de enervare și întuneric, ca să zic așa. Dacă natura ar face la fel ca noi, iarna ar dura 10 luni, iar în fiecare an ar avea toane cu devieri de luni de zile.

Cele mai faine stări și momente din viața mea au fost atunci când am acceptat fără condiții ce ieșea la iveală din mine, chiar și întuneric.

Noi oamenii nu avem nevoie să aducem mai multă lumină în viața noastră, pentru că lumina este deja acolo, doar că ne punem un paravan în fața ei numit: învinovățirea.

Lumina strălucește nonstop, căci asta e natura noastră primordială, nu are cum să nu fie așa. În schimb avem posibilitatea de a umbri lumina prin judecată și auto-critică morală.

Să luam de exemplu femeia căreia nu-i plac picioarele ei căci i se par prea groase (ohoo, câte exemple am). Vei vedea că dacă o întrebi știe pe de rost cât sport ar trebui să facă, la ce terapii ar trebui să meargă, ce diete ar trebui să țină, cum ar trebui să gândească mai pozitiv, etc. etc.

Dar când se dezbracă și dă nas în nas cu picioarele ei, se simte prost și stânjenită. Nu are acceptare. Îi lipsește acceptarea.

Lumina, bucuria, relaxarea și încrederea în sine o așteaptă imediat după colț dacă ar deschide ușa acceptării de sine.

Noi nu avem nevoie de mai multă informație, de mai multe cărți, de mai multe sfaturi. Suntem atât de stresați de toate aceste informații.

Noi avem nevoie de depresurizarea aia interioară, de dezumflarea acelei încordări continue cauzată de prea multe gânduri de vinovăție și auto-critică. Noi avem nevoie de acceptare, avem nevoie să facem pace cu faptul că avem și părți întunecate.

Dar când scoți ce-i mai urât din tine, în special cu o persoană dragă, te caci pe tine de vinovăție și auto-critică. În special dacă ai intrat oleacă în sfera spirituală și ai început să ai pretenții de pace Zen 100% imperturbabilă nonstop. Să vezi atunci ce te vei speria și te vei învinovăți pentru nervii și înjurăturile tale.

Ne speriem maxim și fugim când vedem de ce întuneric suntem în stare să manifestăm. Și imediat intrăm în reprimare, negare, justificare, tremur, gândit excesiv, refugiu în vibe-uri cât mai pozitive ca nu cumva să ne mai atingă întunericul vreodată. Dar tocmai de aceea el ne urmărește, și nu putem să transformăm în lumină această parte întunecată din noi tocmai pentru că nu avem curaj să stăm față în față cu ea și să acceptăm că e o parte energetică din noi. E și ea o energie care face parte din noi și are un rol. Nu s-a rătăcit din greșeală în corpul nostru.

De ce continui cearta în capul tău chiar și după ce persoana cu care te certai a plecat? Pentru că nu poți să accepți pur și simplu că uneori afară plouă și nu e nimic în neregulă cu asta. Așa cum nu este nimic în neregulă cu faptul că apoi apare Soarele.

Acceptare, acceptare, acceptare. Totul vine și pleacă. Vremea vine, vremea trece. Frunzele cresc, frunzele se duc. Un Soare răsare, altul apune. Este un ciclu firesc.

Și vei observa la un moment dat, că dacă practici acceptarea cât mai des, vei începe să transformi în lumină acel întuneric dinăuntrul tău și îl vei manifesta din ce în ce mai puțin intens, din ce în ce mai scurt.

Nu ai nevoie de mai multă lumină, ai nevoie de acceptarea întunericului pentru a permite luminii deja existente să pătrundă în ființa ta!

Cum ajungi practic la acceptare? Ce soluție ai?

Am pregătit pentru tine 20 de tehnici diverse pentru a lucra cu corpul, atenția, mintea și respirația ta ca să ajungi la acceptare și alte obiective. Intră pe următorul link, dă click pe o tehnică și vei primi instrucțiuni clare despre cum s-o faci și modul în care funcționează: Cele 20 de tehnici.

Pace și acceptare!