Te sacrifici ca să compensezi sentimentul că nu ești îndeajuns?

M-am trezit frustrat și dezamăgit de mine când am aflat…

…că de cele mai multe ori mă sacrific, ajut și ofer doar pentru că nu mă simt îndeajuns pentru prietenii mei.

Și ofer cu așteptări. Mă aștept ca ei să-mi confirme faptul că sunt bun, de ajutor, folositor și…îndeajuns.

Și apoi mă duc acasă și plâng singur, stând în fund pe pat, pentru că nu-mi sunt îndeplinite așteptările și pentru că nu am primit atenția, confirmările și validările pe care le așteptam.

Nu le aștept de la toată lumea. Ci doar de la acei prieteni cu care m-aș adânci în orice ocean și aș face orice pentru ei.

La acei prieteni sunt cel mai sensibil. Cu acei prieteni sunt cel mai vulnerabil.

Și am oferit, m-am făcut disponibil la orice oră din zi, de multe ori am lăsat ceea ce făceam eu ca să mă duc să ajut.

Dar de cele mai multe ori o făceam din automatism, dintr-un fel de auto-constrângere interioară pe care mi-o aplicam.

La un moment dat te obișnuiești să oferi, să ajuți în continuu, fără să mai ții cont de motivația sinceră pentru care faci asta.

Și mi-am dat seama că rareori este din iubire.

M-am dus, am fost prezent acolo, am ajutat. Dar undeva adânc în sinea mea am așteptat validări, confirmări, atenție, mângâiere, am așteptat să fiu completat din exterior.

Că eu simțeam că nu sunt complet, că nu sunt îndeajuns atât cât sunt pentru prietenii mei, doar eu, fără să ofer nimic.

Nu zic că nu e bine să oferi. E foarte bine, dar contează din ce motivație o faci.

Dacă oferi și ajuți ca să te simți acceptat, complet și îndeajuns, vei ajunge suferind și frustrat. Pentru că încerci să hrănești o iluzie ce nu poate fi făcută realitate.

Am stat de vorbă sincer cu mine, și mi-am dat seama că ajut mai mult din frică, nu din iubire.

Ajut din frica de a nu fi părăsit. Din frica de a nu fi acceptat.

Dar prietenii autentici vor rămâne lângă tine pentru ceea ce ești ca om, nu pentru resursele tale. Resursele tale sunt doar un accesoriu, un breloc, un supliment, cireașa de pe tort.

Resursele tale și ajutorul pe care poți să-l oferi nu ar trebui să te înlocuiască pe tine ca om, ca prezență.

Vezi tu, când ajuți și oferi, trebuie s-o faci așa cum face o floare când emană parfum în jur.

Floarea nu-ți oferă parfumul ei cu așteptări.

Nu-ți cere socoteală pentru că i-ai mirosit parfumul, nu așteaptă s-o validezi și să-i confirmi că e frumoasă și că e îndeajuns.

Nici n-o interesează.

S-ar părea că e ceva suplimentar la ea. Este ca ceva ce are în plus: parfumul.

Așa da! Floarea este deja splendidă și nu se preocupă să aștepte ca tu să-i validezi acest lucru.

Nu-ți dă parfumul cu așteptări, ci pentru că e deja fericită, completă, împlinită, are tot ce-i trebuie și acum e atât de plină încât dă pe lângă…cu parfum.

Așa ar trebui să oferi și tu.

Nu cu gândul să completezi faptul că tu crezi că nu ești îndeajuns pur și simplu ca om, că exiști și respiri.

Ci pur și simplu pentru că tu ești deja plin, fericit, împlinit, satisfăcut.

Și atunci da, automat oferi și altora, oricum e o bucurie. Ai deja resurse din plin.

Dar să fim serioși, câți dintre noi suntem atât de fericiți, satisfăcuți și împliniți?

Nu o să zic un procent ca să nu demontez vreun optimism.

Totuși acesta nu este un motiv să nu mergem înainte și să căutăm să ne ancorăm în sufletul nostru și în inima noastră.

Pace.

Etichete: , , , , ,